Despre Frescă și Icoane

SCURT ISTORIC DESPRE FRESCĂ ȘI PICTURĂ BIZANTINĂ

Fresca și pictura bizantină

Picturile realizate în tempera au fost utilizate încă din cele mai vechi timpuri, în cultura grecilor antici și a egiptenilor. Tehnica a fost preluată apoi de bizantini, care au folosit-o în pictura icoanelor pe lemn. Istoria picturii începe în perioada preistorică a lumii și continuă până în zilele noastre. De-a lungul timpului, au fost utilizate mai multe tehnici în pictură: fresca, tempera, pictura în ulei și alte tehnici moderne, cum ar fi guașa, emailul și acuarela. Fresca a fost folosită nu doar în Egiptul antic, ci și în Roma și Grecia antică, atingând apogeul în Evul Mediu și Renaștere.

Descrierea tehnicii

Fresca este o tehnică de pictură antică, care presupune aplicarea pigmentului, suspendat în apă de var alcalină, pe o suprafață umedă de tencuială. Termenul „fresca” provine din italiană („Affresco” – „proaspăt”), semnificând o pictură murală executată pe o tencuială proaspătă. Culoarea este încorporată chimic în tencuială, iar astfel, lucrarea poate fi conservată pentru un timp nelimitat.

Fresca este compusă din trei elemente fundamentale:

1. Suportul: Aceasta este suprafața de zid din piatră sau cărămidă, care trebuie să fie uscată și fără denivelări. Înainte de aplicarea tencuielii, suportul se acoperă cu un amestec de var gras stins, nisip și apă, într-un strat de aproximativ 1 cm pentru a-l face cât mai neted posibil.

2. Tencuiala: Este elementul purtător al frescei, compusă dintr-o pastă alcătuită din nisip fin, pulbere de marmură, var și apă. Tencuiala se aplică în două straturi. Stratul inferior este denumit fresca neagră, iar cel superior, peste care se pictează, este fresca albă.

3. Culoarea: Culoarea este aplicată obligatoriu pe tencuiala încă umedă, fiind o vopsea minerală rezistentă la var.

Dificultăți în tehnica picturii de frescă

Principala dificultate în tehnica picturii de frescă constă în necesitatea de a aplica rapid culorile, ceea ce presupune pregătiri specifice. Pigmenții minerali, cum ar fi caolinurile și silicatele, trebuie diluați în apă înainte de a fi aplicați cu o pensulă, fie dură, fie moale, în funcție de efectul dorit. Aplicarea are loc pe tencuiala proaspătă, încă udă, cunoscută sub numele de intònaco fresco.

Este important de menționat că diversele culori dau rezultate diferite pe aceeași suprafață. De exemplu, pigmentul albastru de cobalt, cunoscut și sub denumirea de „albastru regal”, un silicat de potasiu și cobalt, își pierde luciul la uscare. Din acest motiv, în frescele lui Michelangelo, albastrul regal apare mai puțin strălucitor comparativ cu culorile roșii sau verzi.

Provocările tehnicii frescei

Un artist care pictează o frescă trebuie să finalizeze întreaga lucrare într-o singură zi, ceea ce, spre deosebire de un sculptor care ar putea avea o lună la dispoziție, impune o precizie deosebită. Dacă acest lucru nu se respectă, corecturile, petele, îmbinările sau culorile aplicate mai târziu devin vizibile. În cazul în care culorile sunt aplicate după ce stratul inițial s-a uscat, ele se pot spăla cu un burete umed, în timp ce ceea ce a fost pictat pe tencuiala umedă rămâne intact.

Aplicarea frescei

Fresca se aplică exclusiv pe tencuiala de var stins, iar acest proces trebuie realizat cât timp tencuiala este încă umedă. Pe măsură ce tencuiala se usucă, apa de var pigmentată intră într-o reacție chimică cu mortarul, integrând pigmentul în structura acestuia, astfel încât devine o parte a suprafetei de calciu a tencuielii.

Este esențial să nu confundăm tehnica frescei cu patina verdigris, care se aplică pe tencuiala uscată și face parte din tehnica „al secco”. De asemenea, fresca nu se aplică nici pe ciment și nici pe amestecuri de ciment cu piatră de var, acestea fiind denumite „stucco”.

Semnificația cuvântului „fresco”

În limba italiană, cuvântul „fresco” se traduce prin „proaspăt”, ceea ce reflectă în mod clar esența tehnicii de pictură. Aceasta se referă la aplicarea pe mortarul proaspăt umed. Ca și în cazul altor tehnici de pictură, precum uleiul, tempera sau acrilicul, tehnica este definită de mediul de lucru – în acest caz, mortarul care conține var.

Liantul în tehnica frescei

În tehnica frescei, liantul folosit este carbonatul de calciu sau varul extras din piatra de calcar, care este ars și apoi stins. Prin adăugarea de apă peste varul stins, se obține un mortar ce poate fi utilizat pentru tencuirea suprafețelor.

Pentru a garanta rezistența și durabilitatea unei fresce, este recomandat ca varul să fie stins de cel puțin 5 ani. În amestecul de var și apă, idroxidul de calciu acționează ca un liant, asigurând fixarea pigmentului pe tencuiala aplicată.

Procesul chimic al frescei

Acest proces se desfășoară în două direcții. Hidroxidul de calciu eliberează apă în aer, în timp ce absoarbe dioxid de carbon din atmosferă. Această dublă reacție formează un strat subțire de carbonat de calciu, același component chimic cu care a început procesul, care se depune pe suprafața tencuielii.

Blochează culoarea sub stratul de var

Culoarea sau pigmentul, aplicate înainte ca această schimbare să aibă loc, se blochează sub filmul de var, ca și cum ar fi sigilate sub un strat de sticlă. Sub microscop, o parte a unei fresce poate fi observată ca fiind compusă din milioane de piese minuscule, ca un mozaic, fiecare particulă având un loc individual în tot ansamblul.

Istoria procesului

Acest proces simplu – adăugarea de culoare pură în varul stins pentru a forma stratul cristalin de var pigmentat – este cunoscut de mai bine de 10.000 de ani. Civilizațiile antice din întreaga lume au realizat astfel de fresce, folosind nisip, var și pigment ca materii prime. Deși procesul chimic a rămas constant, dezvoltarea cunoștințelor în diverse domenii a determinat specialiștii chimisti moderni să analizeze mai detaliat acest proces.

Procesul de carbonare

După ce mortarul se usucă, începe procesul de carbonare. Varul din mortar capătă forma sa inițială de piatră de calcar și devine mai puternic, având o structură cristalină. Pigmenții amestecați cu apă de var alcalină formează legături chimice cu mortarul, fiind integrate în acesta. Longevitatea și rezistența legăturii moleculare dintre pigment și var sunt vizibile în lucrările care au supraviețuit încă din antichitate.

Aplicarea culorii pe mortar

Culorile intense se aplică direct pe mortar, în timp ce apa de var pigmentată poate fi aplicată pe un mortar alb, obținându-se astfel un efect diferit. O frescă realizată corect va crea efecte subtile de adâncime și lumină. O frescă nouă, aplicată pe un perete exterior, trebuie protejată de ploaie timp de cel puțin 3 săptămâni, astfel încât cristalele de var să se carbonateze și să sigileze pigmentul.

Elemente esențiale pentru realizarea unei fresce

Există cinci elemente de bază care trebuie luate în considerare atunci când se realizează o frescă:

1. Peretele structural – suportul fizic al frescei.
2. Pictura – tehnica folosită pentru aplicarea culorii.
3. Mortarul – care trebuie preparat conform standardelor.
4. Nisipul – care trebuie să aibă o anumită mărime, formă și compoziție.
5. Pigmenții – aleși în funcție de frumusețea lor, rezistența la var și longevitatea lor.

Peretele structural al frescei

Asemănător unei lucrări realizate în ulei, ale cărei longevitate depinde în mare măsură de tratamentul acordat pânzei, peretele pe care se va picta fresca joacă un rol esențial în durabilitatea lucrării. Multe fresce au fost deteriorate din cauza calității peretelui, în timp ce există și exemple de perete care au susținut fresce secole întregi.

Detaliile deteriorării lucrărilor

Un exemplu relevant, deși nu se referă la o frescă, este „Cina cea de Taină” de Leonardo da Vinci. Deteriorarea acestei lucrări a fost cauzată, în mare parte, de construcția peretelui pe care a fost realizată. Peretele fundație este practic o rocă, sprijinită direct pe sol. Umezeala din pământ a urcat pe suprafața peretelui, slabind tencuiala și afectând chiar pictura. Multe fresce au fost pierdute din acest motiv.

Materiale moderne de construcție

În prezent, materialele de construcție moderne și metodele de construcție sunt concepute pentru a preveni acumularea umezelii pe perete. Iată câteva exemple de perete recomandate pentru a fi folosite ca suport pentru fresce:

1. Perete din cărămidă – Cărămizile trebuie să fie uniform de culoare roșie, deoarece cele violet închis nu absorb apă, iar noile tipuri de mortar nu vor adera corect. Cărămizile trebuie arse pentru a obține o culoare roșu proaspăt, iar între ele trebuie folosit un mortar de var și nisip. Eruptiile de mucegai pot deteriora fresca, iar zonele afectate trebuie curățate cu soluție de acid clorhidric, clătite abundent cu apă sau frecate cu nisip uscat și rugos.

2. Perete din boltari – Boltarii bine calibrați, dispuși într-o structură de tip tablă de șah, formează o legătură excelentă cu tencuiala, fiind ideali pentru fresce.

3. Perete dublu – Această structură presupune crearea unui nou zid în fața celui existent, iar spațiul dintre cele două ziduri ajută la evitarea umezelii dăunătoare pentru fresca.

4. Perete mobil – O soluție practică pentru realizarea unei fresce sigure, dar limitată de dimensiunile peretelui.

5. Perete din calcar – Deși nu este recomandat, calcarul poate fi o opțiune viabilă pentru fresce dacă este bine protejat de umezeală.

Factori esențiali în alegerea peretelui

Există câteva aspecte esențiale de care trebuie ținut cont atunci când se alege un perete pentru realizarea unei fresce:

• Mucegaiul: Este cel mai mare inamic al frescei. Acesta poate apărea din cauza umezelii care pătrunde în interiorul peretelor și ajunge până la exterior, afectând fresca. Mucegaiul se poate forma și atunci când tencuiala conține gips. Dacă apare pe cărămidă, acesta trebuie îndepărtat eficient.

• Ventilația: Este crucială pentru ca umezeala să nu se condenseze pe pereți, ceea ce poate duce la deteriorarea frescei.

• Tratarea peretelui împotriva umezelii: Cea mai sigură soluție pentru prevenirea problemelor ce pot afecta fresca este tratarea adecvată a peretelui împotriva umezelii.

Prepararea apei de var pentru fresca

Dacă nu ai acces la apa de var din var stins, poți prepara o apă de var alcalină cu o zi înainte de a aplica varul pe perete. Amestecă 1 parte de var hidratat (tip S) cu 5 părți de apă. Agită ușor până când amestecul devine omogen și lasă-l să se separe. Stratul superior al apei va deveni apa de var alcalină, iar cristalele formate pe suprafață trebuie îndepărtate.

Când amesteci apa de var cu pigmentul, folosește doar apa din stratul superior. În cazul pigmentului pe bază de oxizi, proporția este de 1:10 (1 parte pigment pentru 10 părți apă de var). După 2-5 ore de la aplicarea mortarului, începe aplicarea frescei. Este esențial să lucrezi atunci când mortarul începe să se usuce, pentru a obține cele mai bune rezultate.

Aplicarea apei de var colorate

Aplicarea apei de var colorate se face cu ajutorul unei pensule de calitate, cu fir sintetic dur. Este important să folosești tehnica hasurării, deoarece aplicarea prin linii continue poate duce la o culoare neuniformă. Asigură-te că apa de var este amestecată de fiecare dată, pentru a preveni precipitatea pigmentului pe fundul recipientului, care poate cauza zone mai deschise decât altele.

Înainte de a începe, trebuie să ai o idee clară despre cum va arăta pictura, deoarece tehnica frescei nu permite experimentări ulterioare. Dacă tencuiala se usucă înainte ca fresca să fie terminată sau dacă ai făcut o eroare care nu poate fi corectată, poți aplica un nou strat de mortar.

Factori ce influențează aspectul frescei

Lumina, spațiul, aerul și arhitectura joacă un rol important în aspectul final al frescei. O frescă realizată corect are un impact mult mai mare decât o pictură realizată pe perete sau pe o pânză lipită de perete.

În cazul frescelor de mari dimensiuni, alegerea culorilor potrivite poate fi dificilă. Primele secțiuni ale lucrării sunt adesea izolate și mai înalte, astfel că intensitatea culorii este afectată. De asemenea, tencuiala proaspătă este mai închisă la culoare decât tencuiala uscată. Aici intervine experiența artistului, care trebuie să aleagă cele mai potrivite amestecuri de pigmenți.

Înainte de transferarea desenului pe perete, asigură-te că suprafața peretelui este netedă. Transferul desenului se face, de obicei, cu ajutorul unui carton perforat, în care se pulverizează pigment sau pulbere de cărbune. Astăzi, există mai multe metode pentru a transfera un desen pe o suprafață extinsă, inclusiv prin proiecția imaginii cu un aparat specializat.

Dacă folosești metoda cartonului perforat, este important ca tencuiala să fie suficient de uscată pentru a nu lăsa urme atunci când o atingi cu degetul. Conturul se apasă cu o piatră ponce acoperită cu o cârpă înmuiată în cărbune.

Procesul de pictare a frescei

Înainte de a începe lucrul, este recomandat să macini pigmenții. Dacă acest proces este anevoios, poți adăuga puțin alcool (dacă apa nu funcționează). De asemenea, adăugarea unui pic de var în pigmenții care vor fi folosiți în prima parte a zilei ajută la fluidizarea acestora.

Aplicarea primelor pensule de culoare pe tencuiala proaspătă este un proces greu, contra-timp. Pictura trebuie să înceapă dinspre îmbinări, deoarece acelea sunt primele zone care încep să se usuce. Este posibil ca fresca să transforme aceste îmbinări într-o zonă insesizabilă ochiului.

Durata de viață a tencuielii și etapele de aplicare

Durata de viață a tencuielii poate fi împărțită în patru etape:

1. Prima etapă (6-8 ore): Se așează culoarea folosind o pensulă semi-uscata. În această fază, varul se amestecă cu pigmentul, iar procesul se numește verdaccio. Această tehnică a fost folosită îndelung de pictorii italieni și este recomandată pentru puterea de exprimare a picturii.

2. A doua etapă: Aplicarea unui strat de culori clare cu o pensulă mică, construind treptat zone mici de culoare. Aceasta presupune aplicarea mai multor straturi de culoare, unul deasupra altuia.

3. A treia etapă: În acest stadiu, tencuiala devine foarte absorbantă și colorează rapid. Se pot aplica straturi de culoare cu pensule pentru acuarelă, care permit adăugarea unei cantități mari de apă, obținându-se un efect fin, asemănător marmurei.

4. A patra etapă: După ce tencuiala se usucă complet, aceasta absoarbe culoarea, iar pigmentul se fixează în tencuială, formând o suprafață lucioasă.

Repararea și retușarea frescei

În condiții atmosferice neprielnice sau din cauza unor circumstanțe externe (de exemplu, vizite la locul de muncă), integritatea tencuielii poate fi afectată. În astfel de cazuri, este important să aplici corect stratul superior de intonaco pentru a ascunde imperfecțiunile.

Înainte de a începe retușurile, ține cont de următoarele:

Nu începe retușurile mai devreme de 4 săptămâni, pentru a permite uscarea completă a frescei.

• Folosește caseină aplicată prin mișcări de hasurare.

• Amestecă amoniac cu un pic de apă pentru a adăuga la pulberea de culoare.

• Folosește alb de zinc pentru a adăuga alb la frescă.

Pentru a îndepărta petele albe, îndepărtează cu grijă stratul de var folosind un ciocan de lemn sau o dalta tip spatulă acoperită cu piele.

VARUL PENTRU FRESCĂ

Cel mai potrivit var pentru frescă este cel alb, pur. Acest aspect este esențial din două motive: transparența și proprietatea de albire a varului.

• Evoluția culorilor în timp: Inițial, varul pare opac, însă după primul an, pictura capătă o tonalitate mai uniformă datorită efectului de albire. În timp, varul creează un alb strălucitor, reflectând lumina și accentuând suprafața de sub culori.

• Procesul de carbonatare: Pe măsură ce anii trec, carbonatarea continuă, sporind intensitatea și bogăția cromatică a frescei. În plus, transparența varului se accentuează, generând reflexii luminoase în profunzime.

Procesul de obținere a varului pentru frescă

Varul ars și stins este, din punct de vedere chimic, hidroxid de calciu. O regulă esențială în realizarea frescei este eliminarea completă a gipsului din compoziție.

Cum se prepară varul?

1. Arderea: Se recomandă utilizarea varului ars deasupra unui foc de lemne.

2. Stingerea: După ardere, varul trebuie stins cu apă și lăsat la maturat cel puțin 24 de ore. Ideal, procesul de maturare durează între 1 și 5 ani.

3. Reacția chimică: Atunci când varul este stins, reacția chimică degajă o cantitate mare de căldură. De aceea, este esențial ca acest proces să fie realizat cu atenție, pentru a evita arderile accidentale.

Tehnica de stingere a varului:

• Se cerne ușor pulberea de var într-o cutie specială.
• Se adaugă treptat var proaspăt în partea superioară a cutiei.
• Apa se toarnă lent, utilizând un furtun de cauciuc, pentru a asigura o omogenizare optimă.
• Se amestecă ușor, evitând formarea unor zone în care varul să nu intre în contact cu apa.

Depozitare: Mortarul de var trebuie păstrat cel puțin un an, de preferat cinci ani. Se recomandă depozitarea într-o balastieră, dar pot fi utilizate și butoaie din oțel, smălțuite pe interior cu asfalt.

Rolul Nisipului în Prepararea Mortarului pentru Frescă

Nisipul joacă un rol esențial în procesul de preparare a mortarului pentru frescă, contribuind la conferirea unei consistențe poroase. Aceasta facilitează transformarea varului caustic în carbonat, un proces esențial pentru durabilitatea și stabilitatea frescei. Alegerea corectă a nisipului este crucială pentru asigurarea calității și rezistenței pe termen lung a frescei.

Tipuri de Nisip Recomandate pentru Mortar

Nisipul Grunjos – Ideal pentru Strat de Bază

Nisipul grunjos este perfect pentru utilizarea în stratul de bază al mortarului, deoarece asigură o aderență puternică. Acesta ajută la stabilirea unei fundamente solide pentru restul straturilor de tencuială, asigurând o rezistență îmbunătățită pe termen lung.

Nisipul Fin – Perfect pentru Straturile Superioare

Pentru straturile superioare de tencuială (de obicei al treilea strat, cunoscut sub denumirea de intonaco), se recomandă nisipul fin, care oferă o suprafață netedă. Acest tip de nisip ajută la realizarea unui finisaj impecabil, perfect pentru a adera vopseaua și pentru a crea un aspect uniform al frescei.

Nisipul Ideal – Caracteristici Importante

Nisipul trebuie să fie măcinat uniform și particulele trebuie să aibă o formă angulară, ceea ce ajută la o legătura mai bună între componentele mortarului. Un nisip de calitate trebuie să fie întepător la atingere și să nu se scurgă ușor printre degete.

Criterii pentru Alegerea și Depozitarea Nisipului

Spălarea și Depozitarea Nisipului

Este esențial ca nisipul să fie spălat înainte de utilizare și să fie depozitat corect, fără contact direct cu solul, pentru a preveni contaminarea cu impurități. Depozitarea corespunzătoare garantează păstrarea calității nisipului pe termen lung.

Impuritățile Care Trebuie Evitate

Nisipul utilizat în prepararea mortarului pentru frescă trebuie să fie lipsit de impurități care ar putea compromite stabilitatea mortarului. Evită nisipul care conține argilă, mică sau gips, deoarece aceste elemente pot afecta negativ durabilitatea mortarului.

Pericolele Nisipului Contaminat

• Nisip cu humus și argilă: Aceste impurități favorizează descompunerea nisipului în contact cu aerul, provocând apariția mucegaiului, ceea ce afectează calitatea frescei.

• Lut în nisip: Prezența lutului poate provoca crăpături în mortar și poate împiedica aderarea corectă a culorilor, afectând estetica frescei.

• Pulbere de mică: Aceasta se separă în timp de suprafața tencuielii, compromițând integritatea și stabilitatea frescei.

• Nisip cu ciment sau gips: Favorizează dezvoltarea mucegaiului și poate duce la degradarea rapidă a pereților.

Tipuri de Nisip Recomandate pentru Mortar

Pentru a obține un mortar de calitate, cel mai recomandat nisip provine din roci solide, care sunt stabile și nu conțin impurități dăunătoare. Iată câteva dintre cele mai bune opțiuni:

• Gneiss
• Granit
• Porfir
• Piatra ponce
• Porțelan triturat

În anumite situații, se poate utiliza și nisipul din marmură, care nu doar că adaugă un ton cald suportului frescei, dar contribuie și la luminozitatea peretelui. Pulberea de marmură adaugă o strălucire subtilă, ceea ce sporește frumusețea finală a lucrării.

Pigmenții naturali în frescă

Tehnica unei fresce autentice presupune aplicarea pigmenților minerali sau a culorilor de pământ pe suprafața tencuielii umede. Paleta cromatică folosită este aproape identică cu cea utilizată în Renaștere, incluzând o gamă variată de pigmenți. Deși pe piață există și variante sintetice, se recomandă utilizarea pigmentilor tradiționali, istorici, deoarece aceștia oferă o rezistență sporită la alcalinitatea varului. Culorile de pământ cuprind nuanțe de roșu, galben, brun și verde. Printre acești pigmenți se numără ocrurile, sienele, umbrele și verdele de pământ. Aceștia sunt extrași direct din sol, iar nuanța lor specifică este dată de compoziția minerală, în special de prezența fierului sau manganului. Prin arderea pământurilor la diferite temperaturi, se pot obține variații de culoare.

Pigmenți speciali: albastru, verde și violet

Albastrul și verdele erau obținute, în perioada clasică, din surse minerale rare. Ultramarinul pur, extras din lapis lazuli, era cel mai apreciat pigment, fiind utilizat intens în Renaștere. Cu toate că astăzi există ultramarin sintetic, acesta nu egalează calitatea celui natural, având o ușoară tentă violetă. O altă variantă de albastru este albastrul de cobalt, un oxid al staniului, descoperit abia în secolul al XVIII-lea. Pentru obținerea verdelui, unul dintre cei mai utilizați pigmenți era malachitul, un minereu de cupru foarte prețios. Din cauza rarității sale, a fost înlocuit treptat cu verdele vezica, un pigment modern permanent, obținut prin combinarea oxigenului cu cromul. Tot în categoria verdelui intră și verdele de cobalt, folosit pentru nuanțe intense și stabile.

Tehnica picturii în tempera

Tradiția icoanelor pe lemn, realizate în tehnica tempera, s-a păstrat timp de secole. Pictura se realizează pe un suport de lemn bine uscat, acoperit cu un grund special pe bază de clei de oase, praf de cretă și ulei de in sau miere, pentru elasticitate. După aplicarea grundului, se trasează desenul, urmat de aplicarea straturilor de culoare. Pentru o icoană în stil bizantin, tempera cu emulsie de ou este cea mai potrivită, deoarece culorile se usucă rapid și permit modelarea detaliată. Spre deosebire de aceasta, uleiul nu este recomandat, din cauza timpului îndelungat de uscare. Emulsia de ou conferă prospețime și rezistență picturii în timp.

Procesul de lăcuire

După finalizarea picturii, icoana se lăcuiește cu un vernis special. Acest pas se realizează doar după câteva zile sau chiar săptămâni, pentru a permite uscarea completă a stratului de culoare. Dacă pictura nu este bine uscată, culorile pot suferi alterări în timp, înnegrindu-se sau îngălbenindu-se.

Importanța icoanelor în spiritualitate

Icoanele nu sunt doar simple reprezentări artistice, ci ferestre către divinitate. Sfântul Ioan Damaschin spunea: „Prin icoane vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual.” Icoanele ne ajută să ne ridicăm mintea de la cele pământești la cele cerești. Creștinii ortodocși nu se închină icoanelor ca obiecte, ci le venerează ca reprezentări sfinte. Respectul pentru icoane este similar cu cel pentru steagul unei țări – nu venerăm materialul din care este făcut, ci ceea ce simbolizează. Icoanele sunt parte integrantă a tradiției creștine, ajutând credincioșii să-și întărească legătura spirituală cu divinitatea.

Icoana Mântuitorului și a Maicii Domnului

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos este mărturia întrupării Fiului lui Dumnezeu. Negarea reprezentării Sale în icoane ar însemna negarea firii Sale omenești și a prezenței Sale pe pământ. De asemenea, icoana Maicii Domnului subliniază rolul său în planul mântuirii. Aceasta nu o reprezintă doar ca femeie, ci ca Născătoare de Dumnezeu, iluminată de harul divin. Prin intermediul icoanelor, se păstrează memoria sfinților și se inspiră credincioșii să urmeze exemplul lor. Sfântul Grigore de Nissa relata că nu putea privi o icoană a jertfei lui Avraam fără să verse lacrimi. Acest efect emoțional și spiritual este esențial în viața religioasă ortodoxă. Pictura frescelor și a icoanelor este o artă sacră, păstrată de-a lungul secolelor. De la alegerea pigmenților până la tehnica aplicării culorii și procesul de lăcuire, fiecare etapă joacă un rol esențial în păstrarea autenticității și durabilității operelor. Icoanele nu sunt doar obiecte decorative, ci adevărate călăuze spirituale, care îndrumă credincioșii spre contemplare și credință.

Iconografia Ortodoxă: Înțelesul și Rolul Sfintei Icoane în Tradiția Bisericii

În învățătura Bisericii Ortodoxe, iconografia sfintilor și martirilor reprezintă un element central al credinței. Aceștia sunt cei care au trăit „viața cea nouă în Hristos” și au primit „cununa nestricacioasă a vieții cerești”. Fiecare sfânt devine un model viu de renaștere în Hristos, iar icoanele nu sunt doar reprezentări materiale, ci expresii ale sfințeniei și slavei lor în ceruri.

Cinstirea Icoanelor în Tradiția Ortodoxă

Cinstirea icoanelor își are rădăcinile adânc înrădăcinate în Sfânta Scriptură, inclusiv în Vechiul Testament. Aici, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să pună chipurile heruvimilor pe Chivotul Legii. Sfantul Ioan Damaschinul subliniază faptul că „prin icoane vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual”. Practicile de închinare în fața icoanelor, aprinderea candelelor și tămâierea sunt atestate în Scriptură (Exod 30; III Regi 3, 15), fiind continuate și dezvoltate de-a lungul tradiției creștine.

Icoanele ca Mijloc de Propovăduire Vizuală

După Intruparea Domnului, cinstirea icoanelor a fost amplificată. Biserica le-a văzut nu doar ca podoabe, ci ca mijloace de propovăduire vizuală a Sfintei Scripturi. Sfantul Vasile cel Mare spunea: „Ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”. În primele veacuri creștine, în timpul persecuțiilor, iconografia era simbolică și alegorică, folosind imagini precum peștele, ancora sau mielul pentru a transmite mesaje de credință.

Importanța Icoanelor în Apărarea Ortodoxiei

În perioadele de luptă împotriva ereziilor, icoanele au avut un rol esențial în mărturisirea credinței ortodoxe. De exemplu, literele grecești „alfa” și „omega” de pe icoana Mântuitorului exprimau deoființimea Fiului cu Tatăl, contracarând erezia lui Arie. În timpul iconoclasmului (726-843), mulți credincioși au suferit persecuții pentru apărarea icoanelor, care erau considerate roade ale credinței adevărate. Victoria restabilirii cinstirii icoanelor este sărbătorită anual în Duminica Ortodoxiei, prima duminică din Postul Mare.

Sinodul VII Ecumenic și Învățătura Ortodoxă despre Icoane

Sinodul VII Ecumenic (787) a reafirmat învățătura ortodoxă despre icoane, stabilind că acestea trebuie să fie așezate atât în biserici, cât și în casele credincioșilor. Scopul acestora este acela de a le aminti celor ce le privesc despre cei reprezentați și de a le oferi o cinstire respectuoasă, dar nu închinare datorată doar lui Dumnezeu (latria). Cinstirea icoanelor se transferă prototipurilor, adică sfinților și lui Hristos.

Icoanele în Tradiția Bizantină: Artă Religioasă și Teologică

Iconografia ortodoxă nu este doar o simplă artă, ci o artă religioasă și teologică. Pictura bizantină prezintă evenimentele mântuirii și exprimă o lume regenerată prin harul divin, unde îngerii și sfinții trăiesc în slava cerească. Spre deosebire de arta profană, iconografia bizantină nu pune accent pe individualitatea artistului, ci pe fidelitatea față de tradiția Bisericii și exprimarea adevărului revelat.

Sfântul Ioan Gură de Aur și Rolul Icoanelor în Cultul Divin

Pictura bizantină nu se limitează la frumusețea naturală, ci are scopul de a exprima sfințenia. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „orice obiect își dobândește valoarea nu prin formă sau culoare, ci prin rolul pe care îl îndeplinește”. Astfel, icoanele nu doar că înfrumusețează bisericile, ci contribuie la înțelegerea cultului divin și ajută la ridicarea sufletului spre Dumnezeu.

Icoanele ca Feronieră a Harului Divin

Sfintele icoane sunt mult mai mult decât simple marturii vizuale ale vieții Bisericii. Ele sunt o parte integrantă din viața duhovnicească a credincioșilor. Ele exprimă prezența harului Sfântului Duh și mijlocirea sfinților, așa cum spune Sfântul Ioan Damaschinul: „Fiindcă sfinții au fost plini de Duhul Sfânt în viața lor și chiar după moarte, harul se revarsă asupra chipurilor lor în icoane, nu în esență, ci prin lucrare”. Astfel, icoanele devin feronieră către cer, îndrumându-i pe credincioși spre comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.

Icoanele și Sfintirea Sufletului prin Viziune

Cuvântul și cântarea Bisericii sfintesc sufletul prin auzire, în timp ce icoana îl sfințește prin văz. Conform cuvântului Sfântului Evanghelist: „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Atunci când ne aflăm în fața unei icoane sfinte, simțim impactul ei profund asupra sufletului nostru, fiind un adevărat mijloc de zidire spirituală. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip, din slava în slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Rădăcinile Icoanelor: De la Egiptul Antic la Tradiția Bizantină

Cele mai vechi icoane s-au inspirat din tradițiile egiptene și au fost realizate în Orientul Apropiat. O altă categorie importantă o reprezintă icoanele bizantine propriu-zise, care provin din tradiția picturii elenistice, cu centrul în Constantinopol. De acolo, acestea s-au răspândit, mai târziu, în Balcani și Europa Răsăriteană, influențând creația artistică în Serbia, Bulgaria, Țările Române și Rusia.

Icoanele Creței și Sinteza Artelor Bizantine și Apusene

Icoanele școlii din Insula Creta, pictate în Grecia sau în Veneția, în special după căderea Bizanțului sub Imperiul Otoman, reprezintă un amestec între arta bizantină și cea apuseană a Renașterii italiene. În acest context, icoanele românești au caracteristici proprii, cu trăsături originale, în special cele realizate în Moldova și Transilvania.

Icoanele Românești: Tradiție și Tehnică

Din punct de vedere tehnic, majoritatea icoanelor românești sunt executate pe lemn. În trecutul artistic și spiritual al Țărilor Române, icoanele au avut un rol central, fiind folosite ca obiecte de cult în biserici și mănăstiri. Acestea formau ansamblul denumit iconostas, care separa absida principală de naos. În Moldova, pot fi admirate iconostasele de la mănăstirile Voroneț, Humor și Moldovița, cu sculpturi din lemn aurite, iar în Muntenia și Oltenia predomină stilul brâncovenesc, cu adevărate dantelării în lemn, vizibile la mănăstirile Govora și Horezu sau la biserica Sfântul Spiridon din București.

Pierderi Causate de Incendii și Prădăciuni

Din păcate, multe dintre icoane s-au pierdut în urma incendiilor și prădăciunilor, ce au avut loc în timpul incursiunilor străine ce au tulburat istoria Țărilor Române.

Icoanele în Arta Română Veche: Interpretare și Realizare

Considerate în ansamblul lor, icoanele ocupă un loc important în arta română veche, datorită capacității lor de a interpreta teme religioase și istorice. Ele reprezintă documente prețioase pentru reconstituirea mediului artistic din acele epoci, multe dintre ele derivând direct din pictura murală. Icoanele sunt caracterizate prin concepția monumentală, eleganța căutată și utilizarea unui număr restrâns de planuri, iar desenele sunt concepute sintetic pentru delimitarea formelor.

Icoanele din Muntenia, Oltenia și Moldova: O Mare Valoare Artistică

Cele mai valoroase și vechi icoane din Muntenia și Oltenia se află astăzi la Muzeul de Artă din București, provenind din Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, din Fundația Craiovescu din Bistrița și din mănăstirea Govora. În Moldova, mănăstirile Agapia, Văratec, Moldovița, Humor, Pângărați, Văleni și altele oferă o gamă largă de icoane din secolul al XVI-lea, cu o mare semnificație istorică pentru cultura acestei regiuni. De asemenea, bisericile de lemn din Transilvania, în special cele din Maramureș, adăpostesc icoane de valoare artistică excepțională, precum cele din Hârnicești, Agârci și Mănăstireni-Bica.

Icoana și Cinstirea Ei

Icoana este o reprezentare în pictură a persoanei pe care o cuprinde: Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului sau diferiți sfinți, persoane cinstite de Biserică. Prin mijloacele picturii, icoana aduce în conștiința credincioșilor chipurile celor pe care îi cinstim. Este esențial de precizat că nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim persoana reprezentată pe icoană. De fapt, atunci când vorbim despre cinstirea icoanei, avem în vedere întotdeauna persoana pe care o simbolizează aceasta. Nu cinstim icoana în sine, ci pe cel pe care îl reprezintă: cinstim icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului și a altor sfinți.

Icoana este, de asemenea, un mijloc de legătură între persoana reprezentată și credinciosul care se află în fața acesteia, cu cinstire. Icoana nu este realitatea în sine, ci ne conduce spre realitatea finală, care este persoana reprezentată pe icoană. De exemplu, atunci când ne adresăm Mântuitorului Iisus Hristos, zicem: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare pentru greșelile noastre, Hristoase Dumnezeule”. Chiar dacă avem în vedere chipul Mântuitorului, nu vorbim cu chipul, ci cu Mântuitorul Însuși despre chipul Lui.

Icoanele: Fereastra către Cer

Icoanele ne ridică mințile de la cele pământești la cele cerești. Așa cum a scris Sf. Ioan Damaschinul: „Prin icoane vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual”. Icoana este, în acest sens, o „fereastră către cer”. Se spune că ceea ce Evanghelia învață prin cuvânt, icoana vesteste prin imagine.

Cinstirea Maicii Domnului și a Sfinților

Cinstim Maica Domnului și sfinții nu pentru ei înșiși, ci pentru că în ei strălucește Hristos. În ei, chipul lui Hristos s-a imprimat desăvârșit, iar icoanele lor sunt o reprezentare a locurilor pnevmatizate ale lui Hristos, ale cărui umanitate a fost desăvârșit pnevmatizată prin Duhul Sfânt, unită cu ipostasul acestei umanități.

Justificarea Icoanei lui Hristos

În Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu, ci doar simboluri sacre – mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfânt, sicriul legii și altele. Totuși, în ciuda interdicției de a face chipuri și asemănări ale lui Dumnezeu (Ieșire 20, 4; Deuteronom 5, 12-19), simbolurile sacre erau permise, deoarece reprezentau semne vizibile ale prezenței divine. Aceste simboluri nu erau idolii interziși, ci obiecte în care Dumnezeu își arăta puterea. În Vechiul Testament, Dumnezeu nu se confunda cu natura, dar se arăta în mod special prin anumite obiecte alese în mod supranatural, semnificând lucrarea Sa divină.

Odată ce Vechiul Testament a clarificat această distincție, lăsând loc obiectelor care erau purtătoare ale prezenței divine, nu mai este o contradicție în a accepta icoanele ca o reprezentare a chipului lui Hristos. Chiar dacă în Vechiul Testament Dumnezeu a ales să rămână nevăzut, în Noul Testament, chipul Său devine vizibil în Hristos, iar această realitate vizibilă este păstrată prin icoane.

Icoanele: Păstrarea Vie a Prezenței Divine

Dumnezeu nu doar că a păstrat realitatea acestei prezențe în Hristos pe parcursul istoriei, dar, în eternitate, această prezență va deveni complet vizibilă și pnevmatizată. În acest sens, icoanele devin un mijloc prin care credinciosul păstrează vie conștiința prezenței divine, având în vedere că, în sfârșit, această față divină va fi revelată complet, în mod clar, în eternitate.

Icoana ca Mijloc de Conștientizare a Prezenței Divine

Dumnezeu a lăsat icoana ca mijloc de a păstra conștiința perpetuării prezenței Sale între noi, cu fața Sa umană, din planul invizibil. Dacă Fiul lui Dumnezeu continuă să fie prezent printre noi prin puterile dumnezeiești, mijlocite prin trupul Său, de ce nu ar continua să fie prezent și prin fața Sa? Fața Sa nu este mai mult decât un simbol al dragostei divine și al comuniunii între Dumnezeu și om? Dacă ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului în Euharistie, de ce n-am putea accepta și o anumită împărtășire de fața Lui, ca simbol al prezenței divine și a iubirii infinite?

Nu putem concepe cum Domnul ar lucra în noi prin puterile Sale fără mijlocirea trupului Său îndumnezeit; astfel, fața Lui, care exprimă intimitatea și iubirea infinită, poate fi și ea un mijloc de comunicare între Dumnezeu și oameni, fără ca aceasta să fie transformată într-o realitate fizică, așa cum se întâmplă în Euharistie.

Icoana: Mijloc de Comunicare Divină

Dumnezeu are diferite moduri de a ne face conștienți de prezența Sa. Cei care resping icoanele, de obicei, resping orice altă formă de comunicare a lui Hristos din planul invizibil, limitându-se doar la cuvânt. Dar cuvântul, deși rostit în numele lui Hristos, nu este el și el ales și organizat de om? Cu toate acestea, cuvântul rostit, dacă nu este susținut de Taină și de icoane, poate deveni subiectiv și poate duce la fragmentarea unității credinței. Icoanele, împreună cu Tainele, sunt cele care păstrează unitatea credinței, fiind o legătură între tradiția apostolică și comunicarea divină.

Icoana nu este un simplu tablou, ci o traducere în imagine a misterului divin. Deși mulți admiră icoanele și arta religioasă ortodoxă, mesajul lor spiritual nu este întotdeauna înțeles în profunzimea sa. În mediile ecumenice, deși tradițiile Bisericii Ortodoxe sunt luate în considerare, există o rezervă cu privire la importanța icoanelor în cultul ortodox, considerându-se uneori că aceasta este o exagerare.

Istoria Iconoclasmului și Semnificația Icoanelor în Ortodoxie

Icoanele au o semnificație mult mai profundă în Ortodoxie decât în alte tradiții creștine, cum ar fi cea catolică. În anul 843, la al VII-lea Conciliu Ecumenic de la Niceea, iconoclastia a fost învinsă, iar icoanele au fost recunoscute ca un mijloc autentic de exprimare a dreptei credințe. În acel an, Sf. Metodiu a fost ales patriarh și a promovat cultul icoanelor. Împărăteasa Teodora, regenta lui Mihail al III-lea, a dorit ca acest moment să fie marcat solemn, în prima duminică a Postului Mare, pentru a celebra sfârșitul iconoclasmului.

Pentru Biserica Ortodoxă, icoanele sunt inseparabile de proclamarea dreptei credințe. Legătura dintre icoane și dogma Întrupării este esențială, deoarece prin Umanitatea lui Hristos, Invizibilul s-a făcut vizibil, iar icoanele sunt mijlocul prin care acest mister divin este comunicat vizibil în lume.

Tehnica Picturii Icoanei Bizantine

Pictura bizantină este un mod special de a exprima divinitatea prin lumină. Icoanele sunt realizate pe o placă de lemn, de obicei de tei sau brad, care este acoperită cu un strat de pânză și apoi cu mai multe straturi de gled. După uscare, aceste straturi sunt slefuite pentru a crea o suprafață netedă. Desenul este incizat pe această suprafață, iar culorile sunt aplicate treptat, de la cele mai închise la cele mai deschise, folosind tehnica „iluminării”.

Această tehnică are o semnificație profund teologică, simbolizând drumul omului către „noua creație”, iluminată de Dumnezeu. Lumina joacă un rol central în icoană, fiind simbolizată prin aur, care reprezintă lumina divină ce provine din Dumnezeu și luminează toate lucrurile. Aurul, aplicat pe icoană, poate fi folosit fie ca un strat uniform, fie sub formă de raze care se răspândesc de la Divinitate, iluminând întreaga creație.

În tradiția bizantină, icoanele erau considerate daruri prețioase, aducând binecuvântare și protecție celor care le aveau în casele lor. Icoanele pictate manual sunt, de asemenea, considerate opere de artă remarcabile, care au o valoare culturală și spirituală imensă.

1. Cleiul
   Cel mai bun clei este cel de pește, dar sunt folosite și cleiuri mai ieftine, cum ar fi cele de piele, oase sau tâmplărie.

2. Panza
   Pentru a adera corect la lemn, interiorul icoanei este incizat cu o rețea de diagonale. Panza, apărută pe la sfârșitul secolului XIV, este aplicată doar pe icoanele mai recente. Este important ca panza să fie fină, pentru o aderență mai bună la lemn.

3. Levkas-ul
   Levkas-ul sau grundul alb leagă lemnul de pictură, având o bază de praf de alabastru sau cretă amestecate cu clei cald. Este aplicat în mai multe straturi și apoi șlefuit pentru a crea o suprafață netedă.

4. Desenul
   Pictorii vechi păstrau desenele originale ale icoanelor lor pentru a le folosi ca modele viitoare. Acestea erau cunoscute sub numele de „podlinnik” sau „erminii” și aveau rolul de a prezenta subiectele stabilite prin tradiție, cum ar fi viețile sfinților.

5. Aurirea
   Aurirea se realizează prin acoperirea unor zone cu un strat subțire de vernis pentru aur, pe care se aplică foile de aur. După ce se usucă, contururile sunt curățate cu un cuțit ascuțit.

6. Culorile
   Culorile icoanelor sunt alese cu grijă de pictor, fiecare având propriile sale preferințe și influențe regionale, ca în cazul Școlii din Moscova sau ale pictorilor bizantini, cum ar fi Teofan Grecul și Andrei Rubliov. Culorile minerale sunt cele mai folosite datorită durabilității și strălucirii lor.

7. Tempera cu ou
   Această tehnică, originară din Bizanț, este folosită pentru a crea o emulsie stabilă din galbenus de ou și apă, care ajută culorilor să rămână intense și rezistente la lumină. Tempera a fost folosită până în secolul al XIX-lea în Europa orientală, în Balcani și în Rusia.

8. Execuția icoanei
   Culorile sunt preparate cu apă și acoperite cu emulsie de galbenus de ou pe întreaga suprafață a icoanei. Acoperirea se face progresiv, lăsând culoarea să se fixeze pe grund și aplicând straturi suplimentare pentru a adăuga luminozitate și precizie.

9. Carnatia
   Chipul și mâinile sfinților sunt cele mai importante în icoană, având un sens teologic profund. Chipul reflectă trăsăturile sfântului, iar mâinile sunt esențiale pentru gesturi, care sunt semnificative în contextul biblic sau hagiografic.

Acest proces complex nu doar că dă naștere unei lucrări de artă, dar îmbină tradiția, tehnologia și spiritualitatea în crearea unui obiect sacru, care devine o punte între lumea vizibilă și cea invizibilă. Dacă ai vreo întrebare suplimentară sau vrei să detaliem anumite aspecte ale procesului, nu ezita să întrebi!

Importanța execuției carnatiei în pictura icoanelor

Din aceste considerente, până la acest stadiu al lucrării, elementul carnatiei joacă un rol central. Pictorul va încerca să o execute cu toată arta sa pentru a se apropia cât mai mult de prototip. Culoarea de bază a carnatiei variază de-a lungul timpului și în funcție de diferite școli de pictură. Tonul acesteia depinde de stilul epocii, având nuanțe ce pot varia de la un maro apropiat de verdele masliniu, până la tonuri mai calde, asemenea celor din icoanele lui Rubliov.

Amestecul culorilor pentru obținerea carnatiei

Carnatia se obține de obicei printr-un amestec de ocru galben și umbra arsă, sau, mai rar, dintr-o combinație de ocru galben, roșu și negru. Luminarea carnatiei necesită o atenție deosebită, iar tehnica utilizată pentru aceasta este esențială pentru realizarea unei lucrări de calitate. În acest context, se pot distinge patru procedee importante: utilizarea culorilor topite, aplicarea de hachuri, diluarea și combinarea acestora.

Detalii tehnice ale execuției carnatiei

Unele icoane prezintă roșu pe obraji, pe buze și pe bărbie, efect realizat prin acoperirea acestor părți cu un strat subțire de roșu după prima etapă a picturii. Efectul trebuie să fie subtil, deoarece icoana trebuie să reprezinte trupul transfigurat și frumusețea spirituală. De asemenea, culoarea părului și a bărbii poate varia, putând fi închisă, roșcată, căruntă sau chiar albă.

Finisarea carnatiei și detaliile de execuție

Finisarea carnatiei presupune redesenarea unor zone cu o culoare închisă, cum ar fi sprâncenele, care primesc culoarea părului, urmate de câteva hachuri de negru. Ochii sunt conturați fin, iar albul lor este acoperit cu un strat subțire de ocru deschis și gri. Irisul este de obicei oval și maro, cu o nuanță mai deschisă în jurul pupilei, care rămâne întotdeauna neagră. Buzele sunt trasate cu o linie fină de culoare închisă și pot primi o ușoară tentă roșie.

Etapele de finisare a icoanei

În această etapă, se trasează hachuri de aur, contururile și pliurile sunt retrase, iar lumina este accentuată cu tente de alb. De asemenea, se trasează cu ocru roșu și negru nimburile și se adaugă inscripțiile care dau icoanei caracterul sacru.

Inscriptiile și semnificația lor

Inscriptiile reprezintă momentul în care pictura devine o icoană autentică, dobândind dimensiunea sa spirituală. Prin inscripție, icoana se leagă de prototipul său și participă activ la liturghia cerească. De aceea, inscripțiile sunt realizate în una dintre limbile liturgice bizantine, cum ar fi greaca, slavona sau araba. Forma caracterelor poate ajuta la datarea icoanei, deoarece acestea variază în funcție de epoca în care au fost realizate.

Procesul de vernisare a icoanei

Vernisarea icoanei nu are doar rolul de a o proteja de umiditate și daune externe, dar și de a conferi armonia caracteristică icoanelor. Olifa, vernisul tradițional utilizat, pătrunde adânc în suprafață și contribuie la menținerea luminozității și profunzimii culorilor pe termen lung. Totuși, acest vernis poate reține particule de funingine provenite de la lumânări, iar acest lucru poate face ca icoanele vechi să capete un strat întunecat.

Procedura de aplicare a vernisului

Vernisarea se realizează prin îndepărtarea prafului de pe icoană și aplicarea olifei cu degetul sau o pensulă moale. Este important ca stratul să fie uniform și destul de gros. După aplicare, icoana trebuie să fie lăsată să se usuce timp de o zi și jumătate. După uscare, se poate aplica un al doilea strat de vernis pentru a îmbunătăți luciul și protecția. După câteva săptămâni, se poate adăuga un strat subțire de selac sau un vernis suplimentar pentru a proteja icoana de acumularea de praf.

Pregătirea temeinică în restaurarea picturii și importanța tehnicii

Pregătirea temeinică în domeniul restaurării picturii m-a învățat multe despre dificultățile întâmpinate de restauratori atunci când “pacienții” lor au boli greu de vindecat, adesea cauzate de nerespectarea riguroasă a secretelor tehnicii de execuție. Acest lucru m-a făcut să fiu extrem de exigent în abordarea acestor probleme, mai ales atunci când mă aflu în postura de iconar.

Rigorile dogmatice și tehnica picturii

Înțelegând că, pe lângă rigorile dogmatice și morale, componenta tehnică este esențială, m-am străduit să aprofundeze acest domeniu. Pe lângă studiile acumulate de-a lungul anilor, scrierile lui Vasari, Cennini și Dionisie din Furna au fost de mare folos. Consultând erminiile și discutând cu colegii, am început să separ materialele de calitate îndoielnică și tehnicile rapide în favoarea unei calități absolute.

Materialele de lucru ale iconarului

Astfel, materialele de pe masa mea de lucru au suferit o transformare semnificativă. Scândurile noduroase, crăpate și maculate au dispărut din atelierul meu, fiind înlocuite cu altele de o calitate superioară, corespunzătoare unei icoane autentice.

Procesul de prelucrare a lemnului pentru icoane

Lemnul destinat icoanelor este lăsat la uscat cel puțin patru ani, apoi este prelucrat de un tâmplar, care îl întărește cu pene de lemn, în special pentru panourile mari. Panoul de icoană este cioplit, de multe ori chiar de iconar, pentru a crea „vibrația de duh” caracteristică. După cioplire, panoul este impregnat cu soluție de clei de iepure și acoperit cu pânză.

Grunduirea și pregătirea panoului

După impregnare, urmează grunduirea. Aceasta se face cu un amestec de clei și gesso de Bologna, aplicându-se 8-10 straturi, fiecare necesitând timp de uscare și șlefuire parțială între ele. După șlefuire, panoul alb este pregătit pentru următoarele etape ale procesului artistic.

Izvodul și poleirea icoanei

Pe panoul pregătit, se aplică primele semne grafice – izvodul, care anunță viitoarea icoană. Urmează poleirea cu ambol, o tehnică care necesită un timp specific și multă muncă. După poleire, pictarea icoanei începe cu pigmenti de calitate, precum alb de titan, roșu de cadmiu și albastru de Prusia, amestecați cu emulsie de ou.

Faza de pictare și finisare

După ce icoana este pictată, unele dintre icoanele bizantine sunt aurite, creându-se astfel detalii de finețe pe veșminte sau alte elemente compoziționale. În această fază, icoana intră într-o perioadă de uscare, iar culorile trebuie să se întărească.

Vernisarea icoanei

Vernisarea icoanei are loc de obicei vara, aplicându-se mai multe straturi de vernis pe bază de rășini naturale. Fiecare strat necesită un timp de uscare, iar această operațiune este ultima realizată de pictorul bizantin iconar.

Importanța tradiției în crearea icoanelor

Nu mi-am propus o descriere exhaustivă a tehnicii de execuție a icoanelor, dar doresc să transmit o idee generală despre complexitatea și strădaniile implicate în această artă. Artistul iconar poate purta o icoană în gând timp de ani, iar acest proces de creație este profund spiritual și riguros. În contrast cu ritmul rapid al vieții moderne, cei șapte-opt ani necesari pentru realizarea unei icoane pot părea un timp lung, dar sunt mici în comparație cu eternitatea.

Impactul icoanelor bizantine asupra identității noastre

Icoanele bizantine care au respectat tradiția tehnică sunt uimitoare prin prospețimea lor. Acestea par a fi fost create recent, chiar dacă au fost pictate cu multe secole în urmă. Dacă ar fi fost create în spiritul “obiectelor de unică folosință” sau al “societății de consum”, am fi pierdut multe componente esențiale ale identității noastre.